“AFARĂ CAPITALISMUL!” – DIN PUNGEŞTI. CAPITALISMUL
ŞI…”HITCĂIALA”
I-PREMIZELE ADEVĂRULUI ROMÂNESC, DEZVĂLUITE LA
PUNGEŞTI-VASLUI
Pungeşti-Vaslui, sâmbătă, 19
octombrie 2013, ora 15.
Privindu-i pe ţăranii din
Pungeşti-Vaslui, îmi amintesc de alţi protestatari valaho-moldoveni (mai vechi,
dar tot atât de îndârjiţi, întru apărarea vieţii şi demnităţii/libertăţii lor
umano-divine), împotriva celor care atentau la aceste două daruri dumnezeieşti.
Protestatari din veacurile fanariote: veacul prelungit, al XVII-lea într-al
XVIII-lea. Îmi amintesc de vremuri în care nu exista Internet, dar informaţia
exista în Duh şi-n suflet, în fruntea brăzdată de griji, obide şi amaruri, de
mânii înăbuşite, în faţa nedreptăţilor flagrante şi a batjocoririi şi minciunii
sfruntate, din partea străinilor prădalnici şi a conducătorilor la fel de
asasin trădători, de Ţară şi Neam, precum cei de azi. E vorba de un fragment
din cronica lui Ion Neculce, scris spre ţinere de minte şi pildă peste veac,
despre vremea lui Dumitraşcu Cantacuzino[
[1]
]:
“Şi
la purcesul lui Dumitraşco-vodă din Ieşi s-au făcut mari gâlcevi şi
calabalâcǔ. Fliondor armaşul şi cu frate-său Gheorghiţă Ciudin, cu Mitre
căpitanul, cu Mileştii şi cu alţii, au burzuluit tot târgul şi slujitorimea
asupra grecilor, TOT CU PIETRI ŞI CU BEŢE, de era curtea domnească plină de
oameni. Şi pe ziduri sta oameni, iar grecii tot în casă şidè, lângă
Dumitraşco-vodă, şi să ascundè carii pe unde putè. Şi mai vârtos
căuta pe un grec, pre nume Sarâieni, carele au fost de au fost bătut stupii lui
Gavriliţă vornicului şi au fost dat ştiubeilor foc. Şi oblicind Husain-beiu de
la gazdă, au alergat mai degrabă cu câţiva turci, slujitori ai lui, şi au
început a bate şi a împrăştiè nărodul. Şi au prinsu pe frateli
Milescului, de l-au bătut prè rău cu buzduganul Husain-beiu. Şi
purcegându din Iaşi la Sarăieni şi alţi greci, tot denaintea lui Husain-beiu
mergè, ca să nu-l poată lua moldovenii. Că să agiunsese Dumitraşco-vodă
cu Husain-beiu, de ţinè cu dânsul. Şi la ieşitul din curtea domnească,
Dumitraşco-vodă arăta fantazie, de dzicè surleli şi trâmbiţeli şi
bătè dobeli. DAR NĂROADELE TOT ÎL SUDUIÈ ŞI-L HITCĂIÈ[
[2]
]
ŞI ARUNCA CU PIETRI ŞI CU LEMNE DUPĂ DÂNSUL. Şi cu această cinste frumoasă au
ieşit Dumitraşco-vodă din Moldova” – cf. pp. 94-95. Amarnică şi amară
ironie: auritul bandit grecotei era “hitcăit”, în mod neaşteptat, de un
norod moldovean zdrenţăros, pe trei sferturi mort de foame şi năucit de
sărăcie… “Şi cu această cinste frumoasă au ieşit Dumitraşco-vodă din Moldova “. Săraci lipiţi, dar nu se lăsau (nu-l lăsau pe “umflatul în surle, trâmbiţe şi
tobe”, grecoteiul Cantacuzin, să-şi “joace caii”, cu ei,
nestingherit de vreo dovadă de demnitate autohtonă - … aşa, după chef!). Îl “hitcăiau”
de zor! Cum nu se lasă nici ţăranii de azi, din Pungeşti-Vaslui…şi-I
“hitcăiesc” – atât pe “chevronişti”, cât, mai cu seamă, pe guvernanţii
trădători!
Ba, în ciuda greţoşilor
mercenari de la Antena 3, se poate
zice că, datorită protopopului patriot,Vasile Lăiu[
[3]
], din Bârlad – ţăranii din Pungeşti-Vaslui, înafară de “ştiinţa şi putirinţa suduielii şi a hitcăielii” - sunt cei mai
informaţi oameni din Ţara Valahilor! Pot da lecţii multor “ne-hitcăitori”,
ce-şi zic “intelighenţie valahă” – în ce priveşte justa distribuire a…”HITCĂIELII”:
mai multă către propriii nemernici, “fraţii” care-i înjunghie pe la
spate, în timp ce-i mint (ba mieros, cu vorbe “ de cele hiclenite”, ba
utilizând “bulanul” jandarmeresc!)! – …şi, abia apoi, către veneticii
hrăpăreţi! O adevărată Şcoală de morală ţărănească. O adevărată Şcoală ţărănească
a …”HITCĂITULUI”
MORALIZATOR!!!
La Pungeşti-Vaslui, “chevroniştii”, de două zile, au declarat că suspendă
explorarea/exploatarea (naiba ştie care este, cu adevărat, faza în care se află
ei, cu jaful!). Dar ţăranii “hitcăitori” din Pungeşti nu cred în
bandiţi şi-n balivernele lor aromitoare: ştiu ei bine că se vor duce corbii
americani la corbii alogeni, de la Bucureşti, şi li se vor da/aloca mai mulţi
jandarmi, şi pe televizoare se va minţi mai obraznic decât oricând…şi Chevronul
capitalist-barbar va reveni, în forţă. O forţă bestială. Venire/revenire
produse pe fondul unei acute, siderante
şi extrem de suspecte lipse de legislaţie românească, în domeniu: “România”
– mărturiseşte ministrul de stat Mihai Adrian Albulescu – nu are, pentru gazele
de şist, o legislaţie adecvată”. Pe/de acest vid legislativ mizează/se
prevalează, de fapt, bâlbele obraznice, de ciocoi agramaţi, şi aburelile
guvernaţilor noştri, precum şi atitudinea sfidătoare, de vătafi, a “chevroniştilor” venetici!
…Dar (deocamdată, cel puţin!) asasinii “chevronişti”
n-au spor, întru aducerea nenorocirii şi Apocalipsei. Aşa cum au avut în
Brazilia, Ecuador, Nigeria etc. - … ba chiar la ei acasă, în SUA! Iată şi
procedura reală de lucru (şi efectele reale!), la sondarea prin fracturare hidraulică
(folosită şi la explorare, nu doar la exploatare!) - dar şi un însângerat istoric al Chevronului
genocidic:
“Presiunea
enormă sparge roca şi eliberează gazul captiv din porii ei. Pentru a-l aduce
însă la suprafaţă, e nevoie de un fluid de fracţionare. Un cocktail de aproape
600 de substanţe chimice - de la cele cu denumiri imposibil de pronunţat, până
la cele mai simple, pe care le găsim deseori şi pe etichetele unor alimente -
puse într-o cisternă uriaşă, în care nu mai trebuie adăugată decât apă. Adică,
foarte multă apă. PENTRU O SINGURĂ FORARE LA UN SINGUR PUŢ SE FOLOSESC ÎNTRE 10
ŞI 40 DE MILIOANE DE LITRI DE APĂ! UN PUŢ POATE FI FRACTURAT ŞI DE 7-8 ORI. Or,
numai în judeţul Vaslui se estimează că vor fi în jur de 2.800 de sonde. LA
FINAL, DUPĂ CE GAZUL E SCOS LA SUPRAFAŢĂ, ODATĂ CU EL IES ŞI MILIOANELE DE
LITRI DE FLUID TOXIC ŞI RADIOACTIV, RĂMASE FĂRĂ NICIO ÎNTREBUINŢARE. M-am
întrebat, desigur, ce fac companiile exploatatoare cu ele. Ei bine, cum
fracturarea hidraulică în volum mare este o metodă destul de nouă, lipsită
deci de o reglementare adecvată, în Statele Unite, fiecare a făcut după capul
ei. O VREME, FLUIDUL REZIDUAL A FOST DILUAT CU APĂ ŞI ARUNCAT ÎN RÂURI. DUPĂ CE
ORGANISMELE DE MEDIU S-AU SESIZAT, COMPANIILE AU FOST OBLIGATE SĂ GĂSEASCĂ
ALTĂ SOLUŢIE. L-AU PULVERIZAT ÎN AER, GENERÂND UN VAL DE PLOI TOXICE ŞI ACIDE.
Acum, în acordul pe care l-a semnat cu statul român pentru perimetrul
Constanţa, compania Chevron promite că le va reinjecta în pământ, riscând
astfel declanşarea unor cutremure (mici ca magnitudine, dar numeroase) şi
contaminarea rezervelor de apă potabilă.
(…)
M-am gândit la războaiele purtate împotriva acestei companii peste tot în
lume. DIN BRAZILIA, UNDE A LĂSAT ÎN URMĂ UN DEZASTRU ECOLOGIC PENTRU CARE STATUL
A DAT COMPANIEI O AMENDĂ DE 22 DE MILIARDE DE DOLARI, PÂNĂ ÎN ECUADOR, UNDE
DUPĂ 30 DE ANI DE EXPLOATARE NEMILOASĂ, ACEEAŞI COMPANIE A PIERDUT ÎN INSTANŢĂ
CEL MAI MARE PROCES DIN ISTORIE PRIVIND IMPACTUL ASUPRA MEDIULUI NATURAL. AŢI
VĂZUT VREODATĂ COPII CU TĂLPILE PICIOARELOR PUTREDE, DE PE CARE CARNEA CADE
FÂŞII, FÂŞII? CURTEA DE JUSTIŢIE DIN ECUADOR A VĂZUT ŞI A OBLIGAT COMPANIA
LA PLATA A 18 MILIARDE DE DOLARI DESPĂGUBIRI PENTRU DECIMAREA COMUNITĂŢILOR
INDIGENE, PENTRU MIILE DE CAZURI DE CANCER DE CARE AU MURIT ŞI VOR MAI MURI
ACEŞTI LOCUITORI ŞI PENTRU CONTAMINAREA ŞI DISTRUGEREA PĂDURII TROPICALE AMAZONIENE.
2012 a fost şi cel mai prost an din istoria Chevron ÎN NIGERIA, UNDE
EXPLOZIILE ŞI INCENDIILE LA SONDE PĂREAU CĂ NU SE MAI SFÂRŞESC. POLUAREA MASIVĂ
A RÂULUI A LĂSAT COMUNITĂŢILE DIN DELTA NIGERULUI, AL CĂROR SINGUR MIJLOC DE
EXISTENŢĂ ÎL REPREZENTA PESCUITUL, RUINATE ŞI NEAJUTORATE. De râurile contaminate
de pe teritoriul Statelor Unite, de fermele părăsite şi de întinderile uriaşe
de pământ pe care nu mai creşte nicio plantă ce s-ar mai putea spune? În 2010,
un documentar impresionant semnat de jurnalistul Josh Fox, Gasland, scotea
la iveală adevărul dureros al exploatării gazelor de şist pe teritoriul american.
107 minute de groază, care au putut fi urmărite şi de români, la Cluj, în cadrul
Festivalului Tiff de anul trecut. Filmul a fost nominalizat şi la Oscar. Pentru
că, nu-i aşa, realitatea bate ficţiunea, iar scenele din film ar fi fost greu
de imaginat vreodată de vreun regizor. Un bărbat aprinzând cu o brichetă jetul
gălbui care curge la robinet. Apa arde şi asta nu mai e o metaforă, ci un adevăr
cu care nu se poate trăi. O femeie pe câmpul din jurul casei sale, adunând
broaşte otrăvite şi iepuri morţi. Un fermier pe un câmp inundat de ape negre,
care bolborosesc de gaz ca un pahar de Coca Cola. Cai jigăriţi care nu se mai
pot ţine pe picioare. Pisici cărora le-a căzut părul şi care vomită
încontinuu. Muncitori arşi pe mâini şi pe faţă, în urma accidentelor. Şi feţele
disperate ale oamenilor care cer ajutor şi nu sunt auziţi de propriii lor
guvernanţi. Alternet, o prestigioasă revistă online creată în New York,
renumită pentru campaniile sale ecologice de anvergură, i-a oferit Chevron-ului
titlul dezonorant de "cea mai toxică companie energetică a anului
2011". Exact în acelaşi an, Chevron punea piciorul în România, iar
guvernanţii o întâmpinau cu braţele deschise. Să nu fi auzit ei nimic de toate
plângerile de care vuia presa occidentală?” - cf. reportajul realizat de Dia Radu: APOCALIPSA
DUPĂ CHEVRON, în www.formula-as.ro, Societate.
Ba, cum
de nu, au auzit ei, corbii din guvern, cum să nu audă! Dar ei n-au Dumnezeu!
Vedeţi-le şi lor “istoricul” …biografic, şi veţi constata că, majoritatea, nici
n-au cum să simtă, cu inima, româneşte – pentru că sunt alogeni sau descendenţi
de alogeni prădalnici (a se vedea cazul premierului Ponta, “par
examplu”!). A se observa că, deja, printre balele Antenei 3, se lansează ideea că vorba “trădător” (rostită de
protestatari) trebuie incriminată şi…încătuşată! Ce s-o fi petrecut cu “luneta”
de la “sărmănuţa maşinuţă” a trădătorului ministru al Culturii,
alogenul Daniel Barbu, în seara de la club, nu se va şti exact niciodată
(probabil, o mână mai apăsată, pe “sticlă”… - şi, iaca, dosarul şi,
probabil, procesul penal!), dar, ceea ce va rămâne, va fi teoria unui ipochimen
jurnalist, retardat şi tembel-vehement, invitat la Antena 3: “Auzi, să strige că dl Barbu e trădător! Ăăă…Ăştia
sunt legionari, n-aţi auzit cum strigau inepţiile acelea legionare? Tot îi
dădeau cu Ţară şi cu Neam!” Aoleu!
Şi încă
se mai văicărea aşa, retardatul jurnalist, invitat la Antena 3, referindu-se la “teroriştii legionari”, care-i
spărseseră “luneta” onor ministru Barbu, în focul protestelor anti-gaze de
şist şi pro-Pungeşti, din Bucureşti: “Nu-i vedeţi?! Legionari, ce mai! Toţi sunt
vânduţi Moscovei!” …Măi, limbric septic şi nenorocit: legionarii interbelici erau cei mai
autentici anti-ruşi şi anti-bolşevici, dintre toţi românii, din toate timpurile!!!
…Mda,
probabil că şi despre toţi ţăranii (deocamdată, doar!) “hitcăitori”, care-şi apără/îşi vor
apăra “sărăcia, nevoile şi neamul” - acum, de la Pungeştii Moldovei,
în viitorul apropiat, din Dobrogea sau din Ardeal ori din Muntenia – se va
zice, cât de degrabă, că sunt, toţi, “legionari”, sau “neo-legionari”
(fireşte, fără să ştie, vreunul dintre “strigăcioşii de serviciu [n.n. : în
niciun caz…”hitcăitori” cinstiţi!!], cine au fost şi ce au vrut, cu adevărat, tinerii
legionari interbelici, pe care istoria noastră, după ce vom depăşi faza “adriannăstasilor”
celor “cavalo-maltezi”, “băsesco-braunovicilor”, “pontesco-naumovicilor”
etc. etc. – adică, peste o sută de ani, cel puţin! – va trebui să ni-i lămurească
şi să ne oblige să ni-i asumăm, ca pe o etapă necesară, în drumul
evolutiv-spiritual, al unui Neam Îndumnezeit, care vrea, prin beznele
slăbiciunilor sinucigaşe interioare şi ale urilor asasine exterioare, să-şi
regăsească drumul spre Sinele Eroic, spre Lumina Lumii şi spre Mântuire).
…Da-da,
cum s-a zis, că-s “toţi, legionari!”, prin anii '60, la mine, în Bucovina, despre
ţăranii rebeli, din satul Mânăstirea Humorului (unde i-au arestat, în proporţie
de 100%, pe autohtoni, pentru că păstrau, în pivniţe şi hambare, armele lor de
front, din al doilea război mondial, căci…trăgeau nădejde, cu o încăpăţânare
uluitoare, să-i alunge pe bolşevici, din România!)! Cum se zice, azi, de către
toţi sfertodocţii sau/şi impostorii/manipulatorii de opinie publică, ai aşa-zisei
“intelighenţii”
valahe! - având pretenţii de “făclii călăuzitoare ale românilor”
(tip Liiceanu, Pleşu, Patapievici etc.) - despre Eminescu! Despre oricine
pledează, cu onestitate autojertfelnică, din tot sufletul şi din tot Duhul lui,
inspirat, închinat şi luminos, cauza necesităţii apărării şi ameliorării
destinului Poporului Pomân şi al Patriei Române…!
…La
Pungeşti-Vaslui, în aceste zile, s-a strigat/”hitcăit”, printre alte
lozinci (de soiul: “Demisia!”, “Jos Guvernul!”, “Jos
Ponta şi Băsescu!”): “Daţi afară/Chevronul din ţară!” –
şi, ceea ce i-a oripilat pe toţi snobii şi lingăii de pe la Antena 3: “JOS
CAPITALISMUL!” - şi:”AFARĂ
CAPITALISMUL!”
…Şi pungeştenii s-au autointitulat “Mişcarea de Rezistenţă din Pungeşti”…
PERICULOŞI
AI NAIBII, “HITCĂITORII” ĂŞTIA, ATÂT PENTRU
HOŢII ŞI BORŢOŞII LACHEII VALAHI AI OCCIDENTULUI, AFLAŢI, AZI, LA PUTERE, ÎN ROMÂNIA - CÂT ŞI PENTRU
“CEI ADUŞI DE VÂNTURI”, SPRE JAFUL “GLOBALIZANT” AL ROMÂNIEI!!!
…”Cuuuum? Ţăranii, mămăligarii
ăştia analfabeţi, obraznici, beţivi şi
incestuoşi – îndrăznesc să înfrunte jandarmii???!!! Păi, jandarmii apără
capitalismul, INTANGIBILUL CAPITALISM!!!ASTA E DATORIA LOR!!!” Ce vorbeşti, Franţ?! Noi ziceam că datoria
jandarmilor, poliţiştilor etc. este să-l apere pe cetăţeanul contribuabil
care-i plăteşte, să-i apere pe
oameni, dreptatea lor şi ţara lor – iar nu CAPITALISMUL…! Păi, atunci
înseamnă că mare dreptate mai avea Eminescu, atunci când zicea aşa, despre
capitalişti şi capitalism:
“(…)Spuneți-mi
ce-i dreptatea? - Cei tari se îngrădiră/Cu-averea și
mărirea în cercul lor de legi;/PRIN BUNURI CE FURARĂ, ÎN VECI VEZI CUM
CONSPIRĂ/CONTRA CELOR CE DÂNȘII LA LUCRU-I OSÂNDIRĂ/ȘI LE
SUBJUGĂ MUNCA VIEȚII LOR ÎNTREGI./ Virtutea
pentru dânșii - ea nu există. Însă/V-o
predică, căci trebuie să fie brațe
tari,/A statelor greoaie cară trebuie-mpinse/Și
trebuiesc luptate războaiele aprinse,/Căci voi murind în sânge, ei pot să fie
mari.Ș-acele milioane, ce în grămezi
luxoase/Sunt strânse la bogatul, pe cel sărac apasă,/Și-s
supte din sudoarea prostitului popor.(…) /Minciuni și
fraze-i totul ce statele susține,/NU-I ORDINEA FIREASCĂ
CE EI A FI SUSȚIN;/AVEREA SĂ LE APERI,
MĂRIREA Ș-A LOR BINE,/EI BRAȚUL
TĂU ÎNARMĂ CA SĂ LOVEȘTI ÎN TINE,/ȘI PE
VOI CONTRA VOASTRĂ LA LUPTĂ EI VĂ MÂN (…)/De lege n-au nevoie - virtutea e ușoară/Când
ai ce-ți trebuiește...
IAR LEGI SUNT PENTRU VOI,/VOUĂ VĂ PUNE LEGE, PEDEPSE VĂ MĂSOARĂ,/CÂND
MÂNA V-O ÎNTINDEȚI LA BUNURI ZÂMBITOARE,/CĂCI
NU-I IERTAT NICI BRAȚUL TERIBILEI NEVOI!”
…Ia să vedem – ce ar însemna asta (capitalismul), pentru care japiţele politicianiste şi
jurnaliştii-şacali iau cu gura foc - şi de ce şi pentru ce, oare, se
inflamează, “pe chestia asta” (a capitalismului),
atât politicienii-corbi, cât şi jurnaliştii-hiene?
II-CE
ESTE CAPITALISMUL?
Într-o discuţie despre fenomenul antispiritual,
demonizant, al capitalismului burghez, al acestui monstru cu legi fiziologice şi
dimensiuni molohic-sauriene, al cărui amoralism tezist şi atotnimicitor este
precizat în cadrul Revoluţiei Franceze (deicide, genocide şi regicide!) – e bine să trecem de la isterie la istorie. Noi, subsemnatul, nu ne numărăm printre cei care, în iarna
lui 1989, să fi ars Capitalul lui
Marx. Dimpotrivă: am recuperat, din mormanul pregătit pentru rug, din faţa
bibliotecii liceului nostru, volumul III al “Capitalului” – volum pe care nu-l aveam…
…Marx nu este nici demon, nici sfânt. Poate să aibă chiar
unele intuiţii geniale – de ce nu? Mai mult şi mai clar, oricum, decât Adam
Smith.
…Adam Smith consideră capitalismul ca pe o stare normală a lumii social-istorice. O stare firească a societăţii, în
care există separaţia muncii şi circulaţia liberă a
mărfii. Cu alte cuvinte, capitalismul înseamnă proprietate privată şi economie
dirijată de legile nevăzute ale pieţei. O „mâna invizibilă”, care reglează în
mod mistic piaţa, obţine o dimensiune religioasă.
Deşi
Smith şi Marx sunt, ambii, atei – ei nu pot scăpa de fiorul mistic, când
vorbesc de capitalism. Karl Marx defineşte capitalismul drept „înstrăinarea
muncitorului de mijloacele de producţie” şi apariţia muncitorului
salariat. La Marx apare conceptualizat “omul economic” – adică, tradus în
limbajul nostru, spiritualizant: OMUL
DEMONIZATO-REIFICAT/AHRIMANIZAT (cf. steinerianul studiu al lui Thomas
Göbel, în revista Der Goetheanum, nr. 8-9/2000 – trad. de Victor Oprescu : Despre Răul din secolul XX - Cele
trei aspecte ale Răului, în lumea contemporană, studiu în care se afirmă,
esenţial, natura şi înfăţişarea/relevarea Ipostazelor
TREI/[”Treimea Inversă”] ale Răului, în lumea de sub ochii
noştri: “I- Anonimitatea
feţelor şi sursei răului, închizând omul în colivia inteligenţei sale strict
raţionale; II-izolarea omului în propria sa fiinţă însingurată, terorizată şi
sceptică; III- SUBSTITUIREA EULUI DIVIN-UMAN DE CĂTRE ANTIHRIST/AHRIMAN ŞI
REIFICAREA LUI”!).
Pentru
Marx, capitalismul nu a fost nici rău, nici bun, ci doar o fază necesară în evoluţia societăţii
umane – un soi de „purgatoriu” prin care trebuie să
treacă orice popor în drumul său spre un paradis terestru – „socialism”.
Afirmaţia lui Octavian Racu este pertinentă, în acest sens: “Ca şi
la Adam Smith, capitalismul, în viziunea lui Marx,
conţine un soi de religiozitate milenaristă, în care „proletariatul” este
asemenea „poporului lui Israel” sortit să rătăcească prin pustiu, pentru a
ajunge în „pământul făgăduinţei” – cf. Ce este capitalismul? – de Octavian Racu, pe site-ul octavianracu.wordpress.com.
Da,
cei doi ideologi ai Vestului percep mistica demoniacă a acestei faze a evoluţiei
socio-economice a umanităţii. De observat, prin contrast cu duhul activ şi viu,
al capitalismului - reificarea omului!
Şi Smith, şi Marx, detectează acest adevăr – ba, chiar Marx îl enunţă mult mai
răspicat şi mai înspăimântător: “El observã cã omul s-a
îndepãrtat de sine, s-a alienat, dar motiveazã devalorizarea sa
doar prin prisma economicã: omul este separat de produsul muncii sale,
care devine marfã în capitalism şi îl face pe om dependent de sistem.
Munca salariatã este şi ea doar un mijloc de supravieţuire, forţa de
muncã fiind comercializatã şi omul ajungând el însuşi
marfã. Banii, “târfa universalã”, îl înstrãineazã
şi pe om de om, ei sunt adevãratul spirit universal. “Puterea
divinã a banilor rezidã în esenţa lor, ca esenţã
genericã înstrãinatã, care alieneazã şi se
alieneazã, a omului” (…). CAPITALISMUL ÎNSEAMNĂ, PENTRU MARX,
SÃRÃCIREA ŞI ASUPRIREA MUNCITORILOR, CARE DE FAPT ÎI
ÎMBOGÃŢESC PE CEI BOGAŢI PRIN MUNCA LOR” - cf. Irina Maria-Manea, art. Karl Marx – geniu şi demon, în www.historia.ro.
Cel
puţin până aici, Marx nu greşeşte cu nimic! Da. “CAPITALISMUL ÎNSEAMNĂ, CU
ADEVĂRAT, SÃRÃCIREA ŞI ASUPRIREA MUNCITORILOR/OAMENILOR NE-MASONI (n.n.: mai pe şleau: oamenii-oameni, CARE
NU FURĂ, CI MUNCESC! – care nu dezvoltă teorii machiavelice, despre “imoralitatea
necesară”!!!), CARE-I ÎMBOGÃŢESC PE CEI BOGAŢI (n.n.: PE NEGUSTORII MONDIALISTO-MASONI!!!), PRIN MUNCA LOR, CEA DE ZI CU
NOAPTE…!
…Iar valahii ştiu multe despre această
catastrofă anti-spirituală, numită “capitalism”… : o ştiu încă din
veacuri trecute. Care veacuri şi “epifanii” ale capitalismului,
ciudat, seamănă între ele, ca picăturile de apă, cu cele de azi – de parcă
această plagă egipteană (CAPITALISMUL!),
mai cumplită decât toate plăgile terestre, ar avea o caracteristică profund
demoniacă: impotenţa imaginativă, caracterul şablonard, profund artificial, ca
şi cum lumea capitalistă ar fi populată de “zombies”, iar nu de
oameni vii! De observat şi faptul că “domno-demono-maeştrii/venerabilii” masono-capitalişti
nici nu mai fac efortul să diversifice scenariile provocatoare, din diversele
societăţi omeneşti – societăţi pe care aceste termite asasine, monstruoase, vor
să le înghită, rând pe rând, şi să le aneantizeze, în pântecele lor de Moloh “globalisto-mondialist”.
La fel, trase la indigo sunt şi războaiele, sunt şi toate apanajele cronic-comuniste, ale CAPITALISMULUI (n. n.: nu e niciun paradox: “capitalismul sălbatic”,
devastator şi, în cele din urmă, sinucigaş, este ipostaza cea mai înaltă şi
teribil-demonizantă/ahrimanizantă, a
comunismului planetar “demascat”!): hrana universalizat-standardizată,
băuturile universalizat-standardizate (şi hrana, şi băutura – OTRĂVITE! – pentru că PROCESUL DE UNIFORMIZARE PLANETARĂ ESTE
DUBLAT, ÎN CAPITALISMUL ACTUAL, DE ACELA
DE “PURIFICARE” ŞI DE SELECŢIE ETNO- RASIALĂ,
DE TIP NAZIST!), îmbrăcămintea universal-standardizată, imaginea lumii
universalizat-standardizată (prin televiziune şi Internet!), deci şi gândirea
universalizat-stadardizată…şi, oh, Satana,
ajută! – şi religiile fiind reduse la un sincretism imbecil, prin “ecumenismul”
(de sorginte, probabil, romano-catolică – dar complicat cu
demonismul/ahrimanismul “de familie şi cult”, al mozaismului iehovizant. Iehova fiind “Dumnezeul
URII, MÂNIEI şi al RĂZBUNĂRII”, trăsături şi atitudini behavioristice specifice
“poporului
lui Israel”…!).
***
III-“BINEFACERILE” CAPITALISMULUI, ÎN ROMÂNIA
ULTIMELOR SECOLE
…Nu vom da, din lipsă de spaţiu, decât două exemple de “jafuri
cu scandal monstru şi internaţionalizat”, din România ultimelor veacuri
– veacuri în care a apărut şi s-a făcut simţit blestemul capitalismului, şi în
Ţara Valahilor.
Este vorba de două catastrofe, de două “capodopere
de imoralitate” – PERFECTE:
1-“AFACEREA STROUSSBERG”, în veacul al
XIX-lea ( se pare că Eminescu cel atât de liminal onest, este, parţial, victima acestui scandal simptomatic,
pentru mentalul şi reactivitatea valahilor balcanizaţi – …fireşte, în primul
rând, a căzut victimă propriului patriotism înflăcărat şi activităţilor sale
foarte concrete, cvasi-militare, pentru combaterea efectelor Tratatului Secret
dintre România şi Imperiul Austro-Ungar,
în privinţa Ardealului- 1883[
[4]
]);
- şi
2-“AFACEREA
SKODA” , din perioada interbelică.
1- “AFACEREA STROUSSBERG a fost un puternic scandal politico-financiar
privind concesionarea construcţiei liniei ferate Roman – Bucureşti – Vârciorova
consorţiului prusian condus de Heinrich Strousberg, un antreprenor german (n.n./A.B.: informaţia, din documente
engleze şi germane: “industriaş evreu”).. Neregulile descoperite ulterior în
contract şi condiţiile în care s-a realizat concesionarea au provocat un
puternic tumult în societatea vremii, aducând importante prejudicii statului
român.
Henri Bethel Stroussberg, supranumit in
secolul al 19-lea “regele cailor ferate” din Europa, a primit in 1868 din
partea statului roman concesionarea pe 99 de ani a liniei ferate pe distanta
Roman-Bucuresti-Varciorova, in lungime de 914,8 kilometri, pe care urma sa o
construiasca intr-un rastimp de cinci ani. Istoria acestei afaceri pare izbitor
de asemanatoare cu cea a constructiei autostrazii Transilvania, incredintata
fara licitatiile cerute de lege de catre Guvernul Adrian Nastase, Grupului american de inginerie si constructii Bechtel, socotit cel
mai puternic realizator de cai rutiere din lume. Cu alte cuvinte regele
neincoronat al constructiilor de autostrazi al acestui secol.
In 1866, Printul Carol de
Hohenzolern-Sigmaringen, agreat de numeroase Curti monarhice europene, este
ales printr-un plebiscit domnitor al Romaniei. La 10 Mai in acelasi an, cu
prilejul depunerii juramantului in fata Parlamentului, el tine o cuvantare, in
care isi expune propriul sau program de transformare
a tarii intr-un stat european, subliniind intre
altele cerinta esentiala pentru atingerea acestui tel, anume existenta unei
retele de cai ferate. El spunea: “E cel mai bun mijloc de a activa productia,
de a favoriza traficul si de a favoriza raspandirea luminilor”. Fara indoiala,
avea perfecta dreptate, insa problema era faptul ca Romania traversa o criza
financiara, datorata imprumuturilor contractate in strainatate de regimul
domnitorului Alexandru Ioan Cuza, situatie penibila care a contribuit in final
la abdicarea acestuia, fortata de partidele liberal si conservator care dominau
Parlamentul.
La venirea pe tron a Principelui Carol
I, Romania nu dispunea decat de linia Bucuresti-Giurgiu, care facilita
legaturile cu Europa Occidentala pe calea ferata, conectata la cea fluviala cu
navele pe Dunare. Proiectul princiar de a inzestra Romania cu o retea feroviara
aparea generos si atragator pentru populatie si partidele politice, care l-au
salutat cu entuziasm, parand o initiativa de bun simt a sefului statului. Nu se
stia insa ca, in spatele acestui program, se afla interesul major al noului suveran de a capata recunoasterea sa ca domnitor al Romaniei de catre
marile puteri europene, indeosebi Imperiul Otoman. Prusia, al carei cuvant era
ascultat fara nazuri de Poarta Otomana trebuia sa fie contactata prima. Caci,
ca la biliard, pentru ca Romania sa capete ce dorea, adica firmanul de
investitura a noului domnitor din partea Turciei, precum si recunoasterea
perpetuarii unirii celor doua principate Muntenia si Moldova, demersurile
diplomatice necesare se cereau incepute nu la Istanbul, ci la Berlin. Iar la
Berlin, una din conditiile secrete impuse Romaniei contra serviciilor
diplomatice a fost ca drumurile de fier necesare tarii sa fie concesionarea
unei companii prusace. Evident, afacerea aparea foarte convenabila ca idee politica.
Atat Prusia, cat si Romania aveau de castigat. Prusia primea bani, iar Romania
dobandea o infrastructura moderna.
Pana aici, toate bune. Numai ca, la sfarsitul secolului 19, ca si la inceputul celui de
al 21-lea, orice concesiune publica din Romania trebuia facuta, conform
Constitutiei, doar pe baza unor licitatii. Guvernul, s-a conformat legii si a
deschis o licitatie internationala, la care s-au angajat o companie spaniola si
cateva companii austriece. Dar, inainte ca acestea sa intre in competitie,
Carol I a impins guvernului, deschis, un concurent-surpriza, anume consortiul
prusac B.H. Stroussberg, la care participau cu actiuni personaje marcante din
marea nobilime germana, printre care Printul Hugo de Hohenlohe, duce de Ujest
si Printul Carol Anton de Hohenzolern-Sigmaringen, tatal noului domnitor al
Romaniei. De altfel, acesta a recomandat fiului sau consortiul B.H. Stroussberg
“ca o garantie impotriva intrigilor imorale”.
Stroussberg vine la Bucuresti si
semneaza cu statul roman contractul de concesionare pe 99 de ani a caii ferate
si de executare a lucrarilor necesare. H.B. Stroussberg s-a angajat sa stranga
banii necesari lucrarilor, pe care Romania nu-i avea, emitand obligatiuni
plasate pe piata europeana, cu dobanzi garantate de Guvernul de la Bucuresti.
Domnitorul Carol I face o a doua greseala (n.n.: Carol I
este promotorul “afacerii Stroussberg”,
atât pentru buzunarul său, cât şi pentru a face rost de bani din gros, spre a avansa
în construcţia complexului Peleş, început în 1873, relativ încheiate lucrările
în 1883 – fiind definitivate lucrările în 1914!), patronand afacerea, asociindu-se cu Ambronn, sambelanul tatalui sau,
pe care l-a numit, de altfel, si consilier al Casei sale princiare, iar in
plus, reprezentant al Statului roman. Tot consilier era si bancherul berlinez
Gerson Bleichroder, acesta preluand drepturile consortiului Stroussberg, contra
intereselor Romaniei.
Legea concesionării Stroussberg este
publicată în Monitorul Oficial din 22 septembrie şi prevedea construcţia
următoarelor linii ferate:
Costul pe kilometru al reţelei
feroviare urma să fie de 270.000 lei aur, adică un total de 247.000.000 lei
pentru lungimea magistralei de 914,8 km., inclusiv întregul inventar fix şi mobil.
Consorţiul putea emite obligaţiuni
pentru formarea capitalului necesar, asigurate de fondul căilor ferate, cu
dobânzi garantate de stat. Obligaţiunile aduceau dobânzi de 7,5% pe an şi erau
emise de purtător. Un prim conflict a apărut în momentul când domnitorul Carol
I a propus numirea prusacului Ambronn în funcţia de comisar al statului român,
pentru a supraveghea emisia de obligaţiuni. Ambronn era un apropiat al lui
Strousberg, ceea ce putea considera un dezavantaj pentru statul român. Numirea
era şi ilegală, căci un străin nu putea fi numit în poziţia de
comisar-controlor din partea statului român.
Durata concesiunii era de 90 ani şi se
socotea de la terminarea primei linii Roman – Galaţi, iar tot inventarul şi
exploatarea liniei aveau să treacă în patrimoniul statului. De asemenea,
terenul necesar liniilor era cedat de stat consorţiului, în mod gratuit, dar
acesta trebuia să asigure transportul gratuit al poştei şi să permită statului
instalarea de fire de telegraf pe stâlpii companiei, de-a lungul liniilor.
Lucrarile au inceput, insa timp de
cativa ani, pana in 1871, H.B. Stroussberg contruise doar doua tronsoane de
cale ferata intr-o maniera deplorabila, Bucuresti-Braila si Galati-Roman, dar
lasand multe intreruperi, astfel incat traseul nu putea fi utilizat in
intregime. Presa de opozitie, ca si parlamentarii liberali, au inceput o
campanie de denuntare a modului in care consortiul prusac proiectase si
executase calea ferata, incriminand fara nici o ocolire pe Carol I ca a
patronat “o foarte murdara afacere”. Scandalul a izbucnit violent cand s-au
aflat o multime de amanunte ascunse de guvernul conservator care-l sprijinea pe
domnitor.
Intre altele, a fost dat pe fata
faptul ca H.B. Stroussberg santaja guvernul cu sistarea lucrarilor pana nu i se
vor avansa patru milioane de taleri-aur, ceea ce era practic o escrocherie,
facuta la fel si in Rusia de catre prusac, cu putin timp inainte. Mai mult, din
presa austriaca s-a aflat ca B.H. Stroussberg recrutase deja 6000 de muncitori
prusaci care urmau sa-i inlocuiasca pe lucratorii romani, in pofida
prevederilor contractuale ce stipulau ca mana de lucru trebuia asigurata pe
plan local. In fine, s-a vazut ca valoarea pe kilometru de cale ferata impusa
de firma prusaca era de cateva ori mai mare decat cea oferita de firmele
spaniola si austriece, eliminate din competitie in mod abuziv.
Toate acestea au transformat o afacere
comerciala intr-una politica, ajungandu-se pana acolo incat lui Carol I sa i se
ceara abdicarea, cand s-a dovedit ca Ambronn, protejatul regelui, se facuse
nevazut, iar banii escrocati Romaniei fusesera impartiti intre nobilii
protectori prusaci ai lui Stroussberg. Finalul scandalului cu tenta
internationala a plutit intr-o maniera nebuloasa. Stroussberg a fost obligat
chiar de cancelarul prusac Bismarck sa plateasca Romaniei 6 milioane de franci,
iar ministrilor de la Bucuresti chemati in judecata de Opozitia parlamentara
pentru neglijenta in dauna statului li s-au retras acuzatiile, Kaiserul german
insusi l-a absolvit pe Carol I de responsabilitati, ceea ce i-a dat aripi
regelui sa declare: “Domnii de la Berlin ar vrea sa trateze Romania ca pe
Egipt”. Totul s-a incheiat definitiv in ianuarie 1889, cand statul roman a
rascumparat de la concesionari liniile ferate, devenind proprietarul acestora.
Din acel moment, reteaua de cai ferate a fost extinsa de CFR, culminand cu
realizarea podurilor de peste Dunare de catre Saligny, lucrare considerata la
acea vreme cea mai mare si mai moderna din Europa” - cf. revista Foaie naţională, 15 decembrie 2010.
2-“AFACEREA
SKODA” – a fost un puternic scandal politico-financiar care a zguduit viaţa politică din România interbelică. La baza lui a stat un contract pentru
înzestrarea armatei române cu armament, în valoare de aproximativ 7 miliarde
lei, semnat în 1930 de
guvernul Maniu cu Uzinele de armament Škoda din Cehoslovacia. Stipulat în netă
defavoare faţă de Statul Român, contractul a provocat o puternică criză
politică, scoţând la iveală corupţia generalizată din aparatul administrativ al
Statului, starea extrem de precară a Armatei Române, violarea secretelor de
stat, implicarea politicienilor până la nivelele cele mai înalte şi culminând
cu implicarea regelui Carol al II-lea şi a camarilei regale. Cazul a scandalizat opinia
publică şi a fost cap de afiş pentru mai mulţi ani de la izbucnirea lui. A fost
pe larg instrumentalizat de partidele şi oamenii politici, având în final un
efect devastator asupra încrederii populaţiei în instituţiile statului
democratic, în contextul în care Europa se afla în plin proces de înarmare şi
în pragul izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial.
În data de 17 martie 1930,
Ministerul Apărării Naţionale a semnat un contract de furnizare de armament cu
Uzinele Škoda, în valoare de 1.250 milioane lei pentru puşti mitraliere şi
5.500 milioane lei pentru tunuri (în total 6,75 miliarde lei). După cum avea să susţină mai târziu Iuliu Maniu, guvernul naţional-ţărănesc prezidat de el avea deja un plan de
modernizare şi înarmare cu mult înainte de această dată. Totodată, România
încerca în acest fel să-şi onoreze angajamentele economice faţă de Mica Înţelegere (în speţă cu Cehoslovacia), alianţă care până atunci nu
jucase decât un rol minor. Din partea Ministerului a semnat generalul Henri Cihoski.
În 1931, la
numai un an de la perfectarea contractului, de data aceasta sub guvernul Iorga, apar primele indicii de nereguli. Noul ministru al Apărării, generalul Constantin Ştefănescu Amza, un apropiat al regelui Carol al II-lea, constată că echipamentul furnizat
nu corespunde standardelor armatei şi solicită sistarea temporară a comenzii.
Nemulţumită, conducerea Uzinelor Škoda îl acuză pe Amza că încearcă să saboteze
contractul. În ciuda diferendelor,
contractul se derulează în continuare.
Scandalul propriu-zis izbucneşte în primăvara lui 1933, la trei
ani de la semnarea contractului. În urma unui telefon anonim, în data de 10 martie, finanţele operează o percheziţie la sediul firmei din Bucureşti, pe motiv că aceasta nu ar fi plătit mai multe impozite datorate statului.
În seiful din biroul lui Bruno Seletzki, reprezentantul Uzinelor Škoda, sunt
găsite mai multe documente militare secrete din Arhiva Ministerului Apărării,
cu privire la sistemul naţional de apărare, documente despre contractele
statului cu alţi furnizori de armament. Pe lângă acestea sunt descoperite liste
cu sume mari de bani - circa 25 milioane lei, alocaţi unor nume codificate.
Reacţia iniţială a autorităţilor a fost ambiguă.
Ministrul justiţiei, ţărănistul Mihai Popovici, sistează percheziţia şi încearcă să muşamalizeze rapid cazul. În aceeaşi
seară, Bruno Seletzki pătrunde înapoi în sediul firmei, rupe sigiliile şi
sustrage mai multe documente. Toate acestea nu scapă presei, care nu întârzie
să publice articole incendiare despre „Afacerea Škoda”. Scandalul se extinde
rapid şi în Parlament. Sub presiunea opiniei publice şi a Parlamentului, pe 24 martie este arestat Bruno Seletzki. Implicat direct, generalul Sică Popescu, din Corpul I Armată, se sinucide.
Aparent, scandalul se stinge odată cu condamnarea lui
Seletzki la cinci ani de închisoare pentru deţinere de acte secrete şi violare
de sigiliu. Seltezki este apoi expulzat din România. Cu toate acestea, rămân
nedesluşite chestiunea persoanelor mituite care se aflau în spatele denumirii
cifrate Paelaelibus, precum şi a sumei de 25 milioane mită.
Nemulţumiţi de atitudinea mult prea permisivă a
guvernului PNL, un grup de deputaţi din partidele de opoziţie, în frunte cu
Nicolae Lupu, adresează o interpelare oficială guvernului, pentru o prezentare
mai clară a afacerii. Din grupul de deputaţi făceau parte Constantin Bacalbaşa
(independent), Virgil Madgearu (PNŢ), Grigore Iunian (PRŢ), Octavian Goga (PNA). Chiar şi din PNL s-au sesizat Gheorghe Brătianu sau Constaninescu-Bordeni. În urma acestui demers, se profilează soluţia constituirii unei comisii parlamentare
care să ancheteze cazul în detaliu.
La mai bine de un an de izbucnirea scandalului, după
numeroase interpelări parlamentare, scandaluri politice şi discursuri
furibunde, se materializează comisia parlamentară însărcinată cu anchetarea
afacerii Škoda. Comisia Camerei se constituie din 30 de deputaţi din toate
partidele parlamentare şi începe lucrul la 12 mai 1934. Comisia
Senatului se formează din 23 de membri şi începe ancheta la 30 iunie. Ancheta îşi propunea să răspundă la trei întrebări fundamentale: era
contractul în dezavantajul statului român? dacă da, cine era responsabil? cine
erau persoanele corupte? Existau câteva probleme corelate: criza din Armată,
prestigiul PNŢ, posibilitatea unei înscenări din partea PNL împotriva PNŢ,
muşamalizarea iniţială a afacerii.
Cercetările au durat foarte mult - până în 7 decembrie 1934. Raportul nu a apucat să intre în Parlament în ultima şedinţă a
anului şi s-a amânat pe motiv de „vacanţă de iarnă”. La reluarea activităţii
parlamentare, s-a încercat scoaterea din discuţie a raportului, s-au tărăgănat
din nou lucrurile, pe fondul scandalurilor dintre politicieni şi partide.
Raportul comisiei a intrat în discuţie abia la şedinţa din 8 martie 1935.
Referitor la întrebările fundamentale cărora îşi
propusese să le găsească un răspuns, raportul a stabilit în primul rând că
statul român a fost categoric defavorizat în contractul cu Uzinele de armament
Škoda. Existau daune de cel puţin 1,7 miliarde lei în comenzi, prin practicarea
de preţuri crescute ilegal în dauna statului. Mai mult, s-a descoperit că
interesele industriale naţionale fuseseră neglijate, factorii de decizie
competenţi nefiind consultaţi. Mai bine de o treime din contract ar fi putut fi
repartizat firmelor autohtone cu profil industrial precum Uzinele Reşiţa,
Malaxa, Vulcan, Copşa-Mică, Cugir, Astra, Vulcan, Romloc.
În ce priveşte chestiunea responsabilităţilor, comisia
parlamentară i-a indicat doar pe directorul ceh Bruno Seletzki şi pe Romulus Boilă, membru PNŢ, care nu a putut justifica o parte din
avere. Colonelul Sică Georgescu a fost învinuit că ar fi primit comisioane.
Răspunzător a fost considerat şi fostul ministru al apărării, generalul
Cihoski, cel care semnase contractul. Alt învinuit a fost ministrul justiţiei Mihai Popovici, care a sistat percheziţia din 10 martie 1933. În
sfârşit, în pledoaria finală, răspunzător pentru întreaga afacere a fost făcut
guvernul PNŢ din 1930, prezidat de Maniu.
A treia întrebare, referitoare la comisioanele plătite
unor persoane sus-puse, nu s-a putut clarifica. Comisia a stabilit că în
spatele denumirilor cifrate, se găseau comisioane, cheltuieli administrative,
onorarii pentru avocaţi, în general mită pentru birocraţie. Însă nu a putu
stabili niciun nume sau personaj concret.
Acuzaţia lui Maniu la adresa comisarului regal Pompoiu,
aluziile la camarila regală, deschid pista unei implicări la nivel înalt, cu
concursul regelui Carol al II-lea. Maniu face mai multe declaraţii publice, însă multe
sunt cenzurate. Atacurile la adresa Elenei Lupescu, pe care Maniu o considera adevărata responsabilă, sunt complet suprimate
din declaraţiile sale publice. În fapt, Elena
Lupescu era personajul cheie din camarila regelui Carol al II-lea. Maniu o
acuza că vrea să desfiinţeze instituţiile fundamentale ale statului. Ţinta
atacului ar fi fost Iuliu Maniu, iar afacerea ar fi fost un instrument util
camarilei pentru compromiterea lui.
Întrucât Maniu nu mai putea fi implicat, clarificarea
afacerii nu mai era în interesul camarilei şi a lui Carol. Ramificaţiile
afacerii erau mult mai întinse, iar dacă se stăruia asupra scoaterii la lumină
a unor vinovaţi, exista pericolul unui efect de bumerang asupra altor afaceri
cu statul pe care le derulau Regele şi camarila.
Între timp, guvernul PNL prezidat de Gheorghe Tătărescu, face demersuri pentru stabilirea unui nou contract cu
Uzinele Škoda. Prim ministrul cehoslovac l-a contactat pe Tătărescu,
atrăgându-i atenţia că în joc se află o „chestiune de democraţie”, că uzinele
Krupp exploatează chestiunea în favoarea lor. La mijloc erau angajamentele
României faţă de statul Cehoslovac, în cadrul Micii Înţelegeri. Guvernul
cehoslovac era nemulţumit de prejudiciul de imagine pe care-l sufereau Uzinele,
iar relaţiile cu România riscau să degenereze.
Cu toate că neclarităţile nu fuseseră nici pe departe
elucidate, guvernul Tătărescu încheie un nu contract cu Škoda, de fapt o
reeditare a contractului iniţial. La comanda iniţială mai sunt adăugate câteva
baterii de tun, pentru a acoperi paguba suferită de statul român. La 8 aprilie 1935,
contractul intră în Camera Deputaţilor şi este aprobat. În aceste condiţii,
scandalul degenerează.
În procesul intentat celo acuzaţi, toţi cei implicaţi au
fost achitaţi în februarie 1936. Justiţia nu a putut proba vinovăţia nici unuia
dintre acuzaţi: Romulus Boilă şi averea pe care nu o putea justifica sau comisioanele
pentru Sică Georgescu. SINGURUL
CONDAMNAT RĂMÂNE CEHUL SELETZKI (n.n.: sic!).
(...) Pe acest fond a avut loc o creştere masivă a
popularităţii grupărilor care susţineau un mesaj anti-corupţie. De acest
deficit democratic a beneficiat în special Mişcarea
Legionară, care
avea un mesaj politic explicit anticorupţie. De fragilitatea şi dezbinarea
clasei partidelor politice, a beneficiat în final regele Carol al II-lea, care
avea să instaureze dictatura regală, în 1938” – cf. Enciclopedia României, pe site-ul enciclopediaromaniei.ro/wiki/Afacerea_Škoda.
***
…Nu vă sună cunoscut atât
atmosfera de corupţie, cât şi “formarea comisiilor”, apoi sfidarea, arogantă, a rezultatelor obţinute, uneori, de
comisii…continuarea jafulului, parcă în ciuda “hitcăielilor” poporului, spre batjocorirea celor mai elementare oprelişti de ordin
moral, de minim bun-simţ…?!
Ba, noi zicem că, atât
politicienii, cât şi faptele lor, nu are importanţă că există (politicienii) şi
se manifestă/produc (faptele) în veacuri diferite: există un aer de “familie” mafiotă, un parfum trăsnitor de ticăloşie…INCONFUNDABIL! Ia ascultaţi ce se zice despre una dintre cele mai
scandaloase afaceri a zilelor noastre (nu dorim să mai intrăm în discuţie,
aici, pe subiectul jafului metalelor preţioase şi, în general, al spolierii
României de resursele ei, de averea ei dumnezeiască…ar lua prea mult din
răbdarea cititorului şi, cine ştie, poate cititorul nici nu este, încă, deplin convins
de lucrurile/dedesubturile acestor “afaceri” aflate încă în desfăşurare…haideţi să-l lăsăm pe cititor să capete,
întâi, o oarece perspectivă, asupra mârşăviilor guvernamentale, pedeliste,
pesediste şi liberale, EGAL!):
3-“AFACEREA
BECHTEL - Business24 face radiografia unui contract care ar fi trebuit sa aduca statului roman 415 kilometri de autostrada, intre Brasov si Bors, al carui pret total ar fi
trebuit sa fie de 2,2 miliarde de euro, conform intelegerii initiale din 2003.
In final, Romania nu s-a ales decat cu 52 de
kilometri si cu un gol bugetar de milioane de euro. Americanii, desi nu au
muncit prea mult, au fost "rasplatiti" cu despagubiri de 37,2
milioane de euro si datorii de 50 de milioane de euro, in urma rezilierii contractului.
“I. * Contractul cu comparia americană Bechtel a fost semnat de Guvernul Adrian Năstase, preţul
iniţial al kilometrului de autostradă fiind (în 2004) de 5,4 milioane de euro.
*
În anul 2005, lucrările abia demarate au fost oprite, 1 an de zile, pentru
renegocierea condiţiilor contractuale, iar la repornirea lucrărilor preţul,
practic, se dublase, ajungînd la 10 milioane de euro pe kilometru.
*
Datorită deselor renegocieri şi modificări ale termenilor contractului, în
2011, preţul mediu pentru 1 kilometru de autostradă a ajuns la 16 milioane de
euro.
*
Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România are datorii
certificate de 111 milioane de euro către Compania Bechtel pentru Autostrada
Transilvania, în condiţiile în care lucrarea este departe ce a fi finalizată.
*
În Croaţia, pentru majorarea preţului lucrărilor fără motiv, de la 4,1 milioane
de euro pe kilometru la 8 milioane de euro pe kilometru, Companiei Bechtel i s-a reziliat contractul, cînd mai avea de finalizat doar 50 de km de autostradă, dintr-o lucrare de 200 de km.
În Croaţia, Bechtel a practicat un preţ de 4 ori mai mic decît în România, în
condiţiile în care 40% din autostrada croată străbate zona muntoasă din centrul
ţării, iar lucrarea a inclus şi realizarea unui tunel lung de 5,5 kilometri.
*
* *
II.
Contractul Bechtel a fost alocat firmei americane Bechtel în timpul Guvernului
Năstase, fără licitaţie, pe considerente politice. Bechtel este un gigant
american, al cărui profil principal este în construcţii şi îl are ca „naş” pe
Dick Cheney, fost vicepreşedinte al SUA. Prin atribuirea acestui contract,
Adrian Năstase a crezut că va obţine fotoliul de la Cotroceni de la „Înalta
Poartă”. Richard Bruce Cheney, născut în 1941, fost vicepreşedinte al Statelor
Unite şi fost secretar de Stat al Apărării în timpul lui George
Bush-senior, cînd a supravegheat, în 1991, Operation
Desert Storm. Dick Cheney este fost preşedinte al Halliburton. Fost
consultant Jewish Institute for Natioonal Security Affairs. Membru proeminent
al National Energy Policy Development Group (cunoscută ca Energy Task Force).
Membru trilateral Commission, membru Council of Foreign Relations, membru
Project for the New American Century. Membru Bohemian Grove. Riley P. Bechtel
se numără printre apropiaţii lui David Rockefeller. Este şeful actual al
Bechtel Corporation. De asemenea, director al The International Council al J.P.
Morgan Chase & Co., din 1995. Membru al Trilateral Commission şi al
Bohemian Grove. A condus Export Council în timpul lui George W. Bush.
Recent,
CNADNR a trimis o scrisoare către Bechtel SUA, prin care a solicitat informaţii
despre derularea contractelor similare celui semnat cu Statul Român. În
scrisoare se arată că România doreşte să negocieze retragerea Bechtel de pe
şantierul Autostrăzii Transilvania. Partea română a transmis firmei-mamă
costurile la care au ajuns lucrările pe şantierul început acum 7 ani: pentru 1
kilometru de autostradă plătim 16 milioane de euro. Aflînd din scrisoarea
CNADNR care sînt costurile practicate de Bechtel în Transilvania, şi americanii
au avut un şoc. Ei au răspuns că, pentru 16 milioane de euro, Bechtel
construieşte în America 16 benzi de autostradă - nu 4 benzi, ca în România.
Fireşte, aceasta a fost o manevră vicleană, a lui Băsescu, pentru a-i şantaja
pe americani.
Autostrada
Transilvania are, cel puţin pe hîrtie, o lungime de 415 kilometri. Gîndită în
afara Coridorului IV, construită integral pe bani de la buget, Autostrada
Transilvania a fost multă vreme văzută ca „viza” României spre NATO. Dincolo de
culisele politice, cert este că proiectul început în 2003, cu o valoare
estimată de 2,2 miliarde de euro, ar fi trebuit să fie gata în 2012. În 7 ani,
însă, din Autostrada Transilvania s-au predat sub 13%. Contractul nu are însă
clauze de reziliere. Bechtel poate renunţa oricînd, România nu. Singura portiţă
este următoarea: păgubosul contract pe bani publici ar putea fi închis numai în
condiţiile în care statul nu mai are bani pentru finanţare. În acest moment, se
pare că s-au creat premisele acestui scenariu: bugetul nu mai poate plăti
lucrările Bechtel. Dacă se reziliază contractul, Statul Român nu are voie să
atribuie lucrarea încă 2 ani.
Cam
acesta este, în mare, preţul pe care îl plătesc românii pentru unul dintre cele
mai păguboase contracte pe bani publici. Între timp, compania americană a fost
somată să renunţe la 30% din cheltuielile indirecte. CNADNR plăteşte numai
pentru aceste cheltuieli 1 million de euro pe lună. În acest moment, şantierul
Autostrăzii Transilvania este blocat. Practic, între Gilău şi Cîmpia Turzii
tronsonul nu a fost finalizat, deşi a fost inaugurat, cu mare pompă, de
premierul Emil Boc. Cei 42 de kilometri, pentru care s-a tăiat panglica în
decembrie 2009, nu sînt chiar gata, întrucît există o serie de probleme la
capetele de tronson. În timp ce Ministerul Transporturilor a cerut remedierea
acestor aspecte, cei de la Bechtel vor banii, motivînd că se apucă serios la
lucrări pe porţiunea Suplacu de Barcău - Borş. În noiembrie 2010 au mai fost
finalizaţi alti 10 kilometri, între Turda şi Cîmpia Turzii.
Multă
cerneală a curs pe marginea unuia dintre cele mai păguboase contracte ale
Ministerului Transporturilor. Deşi nu se lucrează, costurile au crescut
incredibil de mult. Astfel, în 2009 s-a refăcut o bună parte din proiect.
Guvernanţii au avut ideea să sacrifice o parte din cîmpul petrolier de la
Suplacu de Barcău, pentru ca autostrada să ajungă şi în Ungaria. Soluţia pentru
care s-a optat a fost construirea unui viaduct care să traverseze zona de sonde
şi care ne va costa nu mai puţin de 250 de milioane de euro. Bani de la buget!
…Mmmm? Nu simţiţi
putorile aceluiaşi mod de operare, banditesc-mafiotic, în veacul XIX, ca şi în
veacul XXI? Ba, noi zicem că este exclus să nu simţiţi acest lucru!
Capitalismul lasă o urmă de putoare, pe care nicio “frăţie” de supra-dihori
şi nicio turmă de extra-sconcşi n-o pot lăsa!
IV
- CONCLUZII
…Şi, atunci, de ce să-i blamăm pe “hitcăitorii” din
Pungeşti-Vaslui, precum că ar fi anacronici, cu “hitcăielile” lor,
împotriva capitalismului?! Nu-nu, ei au perfectă dreptate: PUTE A HOIT, PESTE TOT PE UNDE SE PREUMBLĂ
PAŞII ACESTUI MONSTRU! Capitalismul aşa-zis “de început”, “renascentist”,
a început masacrele genocidice – întâi prin Africa, apoi prin Asia şi America
şi, în cele din urmă, după ce şi aborigenii australieni au fost masacraţi (unde
să mai încapă “holocaustul” evreiesc, ba să şi troneze, exclusivist! - printre atâtea oceane de sânge, întinse cât
de întinsă este Terra?!), chiar în Europa! Numai că, acum, în “modernitate”,
masacrele se produc, e drept, şi cu sânge mult, cu războaiele oarbe, în care se
trimite aviaţia, de frica reacţiei patriotice (cazurile “americane”: Serbia,
Afghanistan, Iraq, Siria…), dar, în primul rând, masacrarea are loc la nivelul
cel mai afund: manipularea criminală a mentalului
colectiv.
[1]
-Dumitrașcu Cantacuzino,
sau Dimitrie Cantacuzino (1620 - 1685)[1], a fost domnitor în
Moldova de două ori, prima dată între noiembrie 1673 / februarie 1674 și noiembrie 1675, iar a doua oară în perioada 8 februarie 1684 - 25 iunie 1685. Era cunoscut și
după porecla "Grecul", fiind fiul lui Matei Cantacuzino vistiernicul.
A
fost un rău sfătuitor al lui Grigore I Ghica al Munteniei, vorbindu-l de rău pe Constantin Cantacuzino postelnicul, care îi era unchi și care îl sprijinise încă din copilărie. Prima lui
domnie a rămas în memoria oamenilor prin jaful cumplit al tătarilor, care au
iernat în țară pentru a respinge o eventuală invazie a polonezilor.
A
doua domnie a fost rău încercată de o foamete excesivă, astfel încât se spune
că oamenii mureau de foame pe stradă, iar lupii intrau în orașe și mâncau
cadavrele rămase neîngropate; (16 ocale de grâu costau un galben, ocaua de
unt un galben, găina un leu). Dumitrașcu
Cantacuzino moare la Constantinopol în mare mizerie.
[2]
-hî́tcîĭ și -ĭésc v. tr. (var. din hăĭcăĭesc). Nord. A alunga (pe cineva) cu răcnete.
[3]
-"Noi
apărăm viaţa. Şi viaţă fără apă nu se poate", îmi spune preotul Vasile
Lăiu, motorul acestei mişcări, speriat de perspectiva secării izvoarelor şi a
contaminării apelor subterane. Are 50 de ani şi e protopop peste 100 de
parohii, 153 de sate şi 26 de comune din regiunea Bârladului, în total în jur
de 160.000 de oameni, pentru viaţa cărora se simte responsabil. Nu doar ca
preot însărcinat să transmită cuvântul adevărului mai departe, ci şi ca simplu
cetăţean, de faptele căruia depinde soarta întregii regiuni. Născut la
Moineşti, într-o zonă petrolieră, părintele Lăiu a crescut printre sonde.
Pentru el, ca pentru mulţi alţii, gazele şi petrolul erau garanţia unei bunăstări,
pentru care alte ţări ne-ar fi invidiat. Despre gazele de şist nu ştia însă
mai nimic, când, în 2011, în tihnitul oraş de provincie şi-n satele dimprejur
îşi făceau apariţia maşinile de la SC Prospecţiuni SA. Intrau pe terenurile
agricole, culcau la pământ porumbul, făceau teste cu material explozibil,
iar dacă proprietarul făcea scandal, şoferul îi arunca în scârbă câte-o
sută de lei, fără măcar să coboare de la volan. "Într-o după-amiază, am
auzit o bubuitură de s-au zguduit ferestrele. Am ieşit imediat din casă şi am
alergat. Oamenii erau indignaţi, li se încălcau proprietăţile fără niciun
acord, mă întrebau ce să facă, iar eu nu ştiam ce să spun. Am început să mă
informez şi, pe măsură ce aflam detalii, mă îngrozeam de gravitatea lor. Dacă
ai conştiinţă, nu poţi rămâne indiferent. E în joc viaţa mea, a familiei mele,
a enoriaşilor mei şi a urmaşilor noştri".
În
Postul Mare al anului 2012, Vasile Lăiu a început o campanie puternică de
informare a cetăţenilor prin biserică. În fiecare săptămână în altă localitate,
îi aduna pe oameni laolaltă, le povestea tot ce ştia şi-i sfătuia să nu-şi mai
vândă pământurile te miri cui. Apoi a venit şi ziua în care în toate satele au
bătut clopotele. Ziua primului miting în care străduţele comunelor s-au umplut
de lume. Oamenii şi-au îndesat în sacoşe cearşafurile pe care scriseseră
lozinci şi câte-un pachet de biscuiţi, să le ţină de foame, şi au pornit spre
Bârlad. "Nu aveam maşini în sate pentru câtă lume ar fi voit să vină",
îşi aminteşte Vasile Lăiu şi mă priveşte hotărât. Ştie că lupta pe care a
început-o e grea şi s-ar putea să dureze ani. S-a înarmat cu răbdare şi are
susţinerea unor intelectuali de primă mână: geologi, matematicieni, ingineri,
jurişti, economişti şi chimişti. În ianuarie, anul trecut, s-au constituit în
Grupul de Iniţiativă al Societăţii Civile Bârlădene (GISC). Au organizat
colocvii de informare publică, au scris petiţii şi scrisori, au mers personal
la Preşedinţie, la Guvern, la Parlament, la Academia Română. Au făcut sesizări
la DNA şi la Parchetul General. Fiindcă bârlădenilor li s-a suprimat dreptul la
informare, prevăzut în certificatul de urbanism, au întocmit singuri
documente peste documente pentru a-i convinge şi pe alţii că există şi o parte
nevăzută a lucrurilor, de care politicienii nu zic nimic. "Uitaţi - îmi
spune şi îmi întinde un vraf de hârtii -, premierul Victor Ponta iese şi
declară că n-ar trebui să ne temem, fiindcă licenţa dată Chevron-ului în
perimetrul Constanţa se referă deocamdată doar la explorare, nu şi la
exploatare. Minciună sfruntată, acordul petrolier pe care îl deţine compania
este un acord de explorare-dezvoltare-exploatare, nediferenţiat. Şi chiar
dacă ar fi aşa, explorarea nu e decât o exploatare la scară mică, bazată pe
exact aceeaşi procedură a fracturării hidraulice. A recunoscut-o şi managerul
de ţară al Chevron, în timpul unei conferinţe, o atestă şi mapa de prezentare
a companiei. Cine poate crede că, după ce vor investi câteva sute de milioane de
euro ca să ridice sonde, se vor mai retrage?".
Pentru perimetrul Bârlad, acordul petrolier a fost secretizat, fără niciun
motiv. Un gest ilegal din partea autorităţilor, care nu face decât să dea de
gândit. Ce se ascunde oare în hârtiile semnate cu Chevron, de nu pot fi făcute
publice, aşa cum au fost cele referitoare la perimetrul Constanţa? "Am
cerut în mod repetat să ne arate acordul. Dacă totul e lipsit de riscuri, ce
motiv au să îl ascundă?", mai spune părintele Lăiu. Autorităţile au
refuzat însă, iar bârlădenii au ieşit din nou în stradă. Au făcut-o pe 22
martie 2012, pe 26 aprilie 2012, pe 15 septembrie 2012, pe 27 februarie 2013 şi
din nou pe 27 mai 2013. De fiecare dată, s-au strâns pe străzile oraşului între
5000 şi 8000 de oameni care au scandat împotriva Chevron şi împotriva
guvernului care îi concesionase perimetrul Bârlad. Au fost catalogaţi de primar
drept golani (…).Afacerea gazelor de şist e încă una din cele cu care ne-am
obişnuit deja, în care cuvinte precum "investiţii", "locuri de
muncă" şi "perspective" nu fac decât să ascundă un jaf la drumul
mare. Nu, nu vom câştiga nimic din concesionarea acestor perimetre: nici gaze
mai ieftine, nici bani la buget. Vom plăti însă preţul enorm al nepăsării
politicienilor, pierzând o Românie pe care-o ştim, dar am uitat s-o mai privim.
Nu-i nevoie decât de-o semnătură, şi-n câţiva ani toată verdeaţa şi prospeţimea
de care ne bucurăm acum vor dispărea. Într-o zi, după o slujbă în cimitir, o
femeie l-a oprit pe Vasile Lăiu şi l-a întrebat: "Părinte, oare copiii
noştri vor mai avea unde să aprindă o lumânare?" A tăcut atunci. Şi a
tăcut de fiecare dată când şi-a amintit. La întrebarea ei nu poate da niciun
răspuns”
– cf. reportajul realizat de Dia Radu: APOCALIPSA
DUPĂ CHEVRON, în www.formula-as.ro, Societate.
[5]
- “De două săptămâni, Statele Unite au
intrat într-o criză guvernamentală al cărei final încă nu se zăreşte la
orizont. Guvernul continuă să fie parţial închis, la fel şi multe dintre agenţiile
guvernamentale, fondurile de rezervă sunt tot mai puţine, bursele sunt deja afectate şi congresmenii par să
poarte un dialog al surzilor, în care toată lumea spune că vrea să negocieze,
dar nu are cu cine(…).Potrivit estimărilor Trezoreriei americane, autoritatea de împrumut a statului va fi
epuizată în 17 octombrie, când Jack Lew, secretarul Trezoreriei, va mai
avea în vistierie lichidităţi de
30 de miliarde de dolari, la care se adaugă veniturile de la buget. Dacă
– şi există temeri mari că se va ajunge în acest punct – republicanii şi
democraţii din Congresul SUA nu vor ajunge la un acord, Statele Unite nu îşi
vor mai putea plăti obligaţiunile şi ar putea intra, pentru prima dată în
istorie, în incapacitate de plată (default), un scenariu asemănat de Warren
Buffett cu „o bombă nucleară”. Mai mult, Statele Unite ar
deveni, conform acestui scenariu, primul stat occidental care intră în
default, după Germania nazistă, în 1933. Vezi AICI o comparaţie între scenariul cel mai sumbru pe
care SUA îl au în faţă şi Republica de la Weimar (…).Plafonul datoriei a fost atins în 31 decembrie 2012. Pe urmă,
la începutul lunii februarie, a intrat în vigoare o lege numită „No Budget, No
Pay Act of 2013”, care suspenda plafonul până în 19 mai. Din 19 mai, când
limita datoriei a fost extinsă cu încă 305 miliarde, ea a ajuns la 16.700 de
miliarde de dolari, conform unui raport pregătit
pentru Congres şi datat din 25 septembrie 2013. Cele 305 miliarde de dolari
adăugate vechiului plafon au ajuns o singură zi şi, din 20 mai şi până acum, Trezoreria a luat
ceea ce numeşte „măsuri extraordinare” pentru a putea plăti
facturile guvernului fără a atinge limita de îndatorare (…).După ce le-au
transmis americanilor să nu joace jocuri politice cu datoria lor, China, care
este cel mai mare creditor al Statelor Unite cu obligaţiuni emise de Trezoreria
SUA în valoare de 1.280 de miliarde de dolari, a trecut la o nouă abordare şi a
îndemnat lumea să se „dez-americanizeze”: „POATE ACESTA ESTE UN MOMENT BUN
PENTRU CA LUMEA SĂ ÎNCEAPĂ SĂ IA ÎN CALCULCLĂDIREA UNEI LUMI DEZ-AMERICANIZATE”, SE ARATĂ ÎNTR-UN COMENTARIU
AL AGENŢIEI DE PRESĂ CHINEZE XINHUA, PRELUAT DE THE TELEGRAPH” – cf. Reportaj realizat de Dia Radu, pe site-ul ro.scribd.com/doc/145229152
[6]
-"Vocea
cetăţenilor nu e auzită, în timp ce compania Chevron se bucură de sprijin făţiş
din partea Guvernului şi a reprezentanţilor organelor locale, care o învaţă cum
să eludeze legile româneşti", spune Ovidiu Tiron, inginer, membru şi el al
Grupului GISC. În trei zile, cât am petrecut la Bârlad, aveam să înţeleg eu
însămi că vorbele despre interesul strategic al României nu sunt altceva decât
praf în ochi” –
cf. Reportaj realizat de Dia Radu, în www.formula-as.ro,
Societate.
[7]
- “Ni se promite, bunăoară, că
exploatarea acestor gaze ne va aduce "securitate energetică şi independenţă
faţă de importul de gaz rusesc" (Victor Ponta) şi "gaze cu cel puţin
50% mai ieftine pentru români" (Traian Băsescu). Acordul petrolier pentru
perimetrul Constanţa, recent încheiat între firma Chevron şi statul român,
specifică însă negru pe alb dreptul companiei de a dispune asupra cantităţilor
de gaze obţinute, inclusiv de a le exporta. Odată ce am concesionat un teren,
gazul nu mai e al nostru. Aparţine firmei care îl extrage. E ca şi dat, căci
legea petrolului din 2004 nu presupune împărţirea producţiei, ci doar o
redevenţă plătibilă în bani, în cazul de faţă, de 3,5%. Valoarea ei, după cum
a remarcat şi analistul economic Ilie Şerbănescu, nu se va evidenţia niciodată
în PIB. Dacă vom vrea vreodată gazul nostru de şist, va trebui să-l cumpărăm
de la Chevron, la preţul stabilit de ei, care va fi cel puţin egal cu preţul pe
care-l plătim pentru cel rusesc. Dacă nu chiar mai scump. Conform Coaliţiei
celor şapte companii multinaţionale din sectorul de petrol şi gaze, din care
face parte şi compania Chevron, "Gazul de şist este în prezent mai
costisitor decât gazul convenţional". Dar nu vom avea gaze mai ieftine şi
fiindcă preţul lor se va mări, oricum, până la finele anului 2014. România a
semnat cu FMI, Comisia Europeană şi Banca Europeană un acord privind liberalizarea
preţurilor, care ne obligă să vindem petrolul şi gazul la acelaşi preţ ca în
UE. Şi asta, chiar dacă ar fi ale noastre şi le-am exploata noi înşine.
Politicienii ne-au mai luat ochii şi cu perspectiva creării locurilor de muncă.
Câte dintre ele vor reveni însă localnicilor, când se ştie că tot procesul e
automatizat, iar compania vine cu propria echipă de specialişti?
Până la urmă, României îi rămâne totuşi ceva. Îi rămân costurile uriaşe de decontaminare
a zonei, după ce exploatarea se va fi încheiat, îi rămâne infrastructura
rutieră distrusă (fiindcă drumurile şi podurile nu rezistă la cele circa 2000
de curse de maşini de mare tonaj necesare ridicării şi funcţionării unei
singure sonde). Îi rămân un potenţial seismic greu de controlat (în SUA
forurile de mediu au confirmat legătura dintre exploatarea gazelor de şist şi
cele peste o mie de cutremure) şi un teritoriu enorm scos din circuitul
agricol şi din cel turistic (ce bine ar fi ca toxinele să ştie matematică şi
să nu depăşească 6285 km2!). Îi mai rămân bolile imposibil de vindecat, seceta,
fântânile contaminate şi o daună de aproximativ 30 de milioane de euro, suma
la care a fost estimat de specialişti consumul necesar de apă pentru exploatare.
Asta, pentru că, în timp ce orice cetăţean gospodar plăteşte fiecare metru cub
de apă, supraveghindu-şi cu grijă apometrele, statul român dă companiei
Chevron apa gratis.
În total, o pagubă greu de cuantificat cu precizie, dar care se ridică, conform
estimărilor, la aproape un miliard de dolari. Chevron ştie cu siguranţă ce va
lăsa în urmă. Altminteri, e greu de explicat îndrăzneala cu care reprezentanţii
companiei au anunţat în seminarul de la Vaslui că vor oferi Spitalului Judeţean
o ambulanţă. Pe când un dric? (…)Afacerea
gazelor de şist e încă una din cele cu care ne-am obişnuit deja, în care
cuvinte precum "investiţii", "locuri de muncă" şi
"perspective" nu fac decât să ascundă un jaf la drumul mare. Nu, nu
vom câştiga nimic din concesionarea acestor perimetre: nici gaze mai ieftine,
nici bani la buget. Vom plăti însă preţul enorm al nepăsării politicienilor,
pierzând o Românie pe care-o ştim, dar am uitat s-o mai privim” – cf.
idem.